Un profesor fara dragoste nu a invatat niciodata pe nimeni nimic!

Am primit ieri o intrebare buna, din partea unui parinte. Intrebare de om responsabil, capabil sa inteleaga un proces in profunzime: „Profesorii pe care ii aveti la Shakespeare…, sunt oare profesori doar pentru ca au nevoie de un job mai bine platit? Cum veti putea evalua bucuria lor apropos de a lucra cu copiii?”.

 

Am promis ca suntem transparenti si spunem lucrurile „pe bune”.Adevarul este ca abilitatea/disponibilitatea unui profesor de a avea o stare „corecta” atunci cand lucreaza cu un copil se poate evalua foarte putin la un interviu. Ce inseamna o stare „corecta”?…”Corect” presupune ca in momentul in care lucram cu copiii sa fim prezenti 100% „sa-i vedem”, sa fim 100% dedicati in actiunile initiate si sa fim dragoste, clipa de clipa. (E greu si de citit asta la o persoana).

 

Copiii NU invata pentru ca le place o anumita materie,  engleza de exemplu. Copiii invata pentru ca le place profesorul. Le place vocea lui, tinuta, modul de interactiune si… mai ales, felul de a fi, starea pe care o transmite(being-ul profesorului). Acesta este si motivul pentru care parintii folosesc din reflex expresiile „copilul meu simte”, „copilul meu stie instinctiv”, „copilul meu intuieste”. Copiii intuiesc ca un anumit profesor este pe aceeasi frecventa cu ei si sunt deschisi sau nu. Atat de simplu! Dobandirea de informatii, cunostinte, abilitati sunt doar un efect secundar al calitatii relatiei copilului cu profesorul.

 

Daca nu putem evalua aceasta abilitate a profesorului, atunci care este solutia?

 

Primul pas a fost sa revenim noi la capacitatile pe care le au copiii si sa simtim daca omul acela rezoneaza cu ceea ce cautam noi.

Al doilea pas este sa fim atenti la ce feedback ofera copiii in interactiunile lor cu cei care le sunt „Teacher”.

 

Al treilea, cel mai important si suta la suta controlabil de catre noi si de catre parintii „copiiilor nostri” este pasul prin care antrenam la noi si la teacherii nostri aceasta abilitate de a fi bucurosi. Bucurosi independent de ceea ce ni se intampla. Vestea buna este ca aceasta capacitate este antrenabila.

 

 

Ceea ce urmarim noi este daca teacher-ii nostri sunt antrenabili. Consideram ca aceasta este cea mai importanta abilitate. Stim ca nu putem provoca si sustine transformarea unui copil decat atunci cand noi suntem disponibili pentru propria transformare.

 

Eleanor H. Porter a creeat o carte minunata pe care a intitulat-o „Pollyanna – Jocul Bucuriei”. Pollyanna era o fetita de 5 ani, orfana de mama si cu un tata bolnav. Fiind pe moarte, tatal sarac, reuseste in cateva luni sa lase Pollyannei o mostenire uluitoare: Inventeaza pentru ea si o invata sa practice Jocul Bucuriei. Acest joc va marca si va configura parcursul intregii vieti, pentru Pollyanna si, prin „inductie”, pentru toti cei cu care ea se va intalni dupa ce ramane orfana si de tata. „Jocul” presupunea sa gaseasca un motiv de bucurie in fiecare situatie dificila din viata ei (o minte obisnuita avand doar reflexul de a vedea motive de tristete intr-o situatie etichetata ca fiind negativa).

Jocul incepe cand Pollyanna se ruga din tot sufletul sa primeasca de Craciun o papusa. In coletul primit din stocul de ajutoare pentru saraci fetita gaseste doar o pereche de carje. Iata cum o antreneaza tatal ei ca sa priveasca aceasta intamplare:

„De când eram mică m-am jucat acest joc mereu cu tata: Să găseşti ceva care să îţi producă bucurie în orice împrejurare. Acest joc l-am început când am primit nişte cârje într-un pachet. Eu îmi doream o păpuşă şi am primit o pereche de cârje. Tata mi-a sugerat sa ma bucur că sunt sănătoasă şi nu sunt nevoita sa folosesc carjele. E minunat lucrul acesta, spunea Pollyanna cu entuziasm. De atunci ne-am jucat întotdeauna împreună. Cu cât era mai greu, cu atât ne plăcea mai mult. Dar câteodată e cât se poate de greu. Aşa s-a întâmplat când tata şi mama m-au părăsit şi au plecat în Cer. A fost cumplit de greu când am rămas singură pe lume. Încercam mereu să mă joc jocul bucuriei şi simţeam că nu mai pot. Dar când cauţi lucruri bune şi frumoase uiţi pe cele rele şi urâte.”

 

Din acel moment, Pollyanna a inceput sa joace acel joc oricand, oriunde si cu oricine, molipsind pana si pe cei mai necajiti oameni de bucuria si pofta eide viata.

Asa cum tatal Pollyannei a avut minunata intelepciune de a-i oferi fetitei sale o mostenire vie, neperisabila si transmisibila, la fel ne straduim si noi in fiecare zi. Am inceput cu noi insine, in cadrul unor programe de leadership, antrenamentul cu noi insine si practicam  Jocul Bucuriei. Aceasta este principala cerinta pe care o adresam si teacherilor nostri. Copiii de la „Shakespeare…” beneficiaza in primul rand de prezenta noastra, de „being-ul” nostru

Angajamentul nostru este acela de a transforma Jocul Bucuriei intr-o practica zilnica, intr-un antrenament atat pentru noi, cat si pentru copiii nostri.

Rezultatele sunt deja MINUNATE.

Va recomandam sa va cumparati cartea Pollyanna/Jocul Bucuriei sau sa o imprumutati din „Biblioteca Shakespeare AfterSchool for Excellence”!

PS: Daca vreti sa ne intrebati cu adevarat ce facem cu copiii vostri la „Shakespeare…” intrebati-ne mai degraba ce facem noi, clipa de clipa, cu viata noastra! Acelasi lucru facem fara alt efort si cu a lor.

Un profesor fara dragoste nu a invatat niciodata pe nimeni nimic!